Ce am mai visat aseară

Am visat că adoptasem trei şobolani: unul gri, unul negru şi unul alb. Iar cel alb era cel mai fricos. Şi am mai visat că locuiam într-un conac. Aşa că a trebuit să-l caut pe cel alb prin tot căsoiul şi să petrec mult timp cu el ca să se acomodeze. Iar după ce am început să-l hrănesc s-a împrietenit cu mine şi m-a rugat să-i încălzesc mâncarea la microunde dar a insistat să-l bag şi pe el în cuptor cu mâncarea. Aşa că l-am pus şi l-am lăsat 10 secunde la încălzit. Şi după ce l-am scos, personalitatea sa dispăruse şi făcuse schimb cu blocul din Crângaşi în care locuiesc.

Cred că ar trebui să văd un medic.

E ca un salam. Doar că nu e.

De acum 5 minute
Eu: Bună seara. Salam de biscuiţi aveţi?
Vânzător: Nu, n-avem.
Domn ce atârnă pe lângă magazin 1 (către vânzător): Cum adică salam de biscuiţi? Ce-i ăla?
Vânzător: E, nu e salam. E un baton, aşa. E dulce.
Domn ce atârnă pe lângă magazin 1 (către domn ce atârnă pe lângă magazin 2): Tu ai auzit, mă, de aşa ceva până acum?
Domn ce atârnă pe lângă magazin 2 (cu mândria eruditului ce pică pe felie): Da. Mai face nevastă-mea din când în când.
Domn ce atârnă pe lângă magazin 1: Eu n-am auzit în viaţa mea de aşa ceva.

Între timp m-am dus la magazinul de lângă, unde nu numai că auziseră de salam de biscuiţi dar şi aveau. Două chiar. Le-am luat pe ambele + eugenii până la 10 lei. Când am trecut pe lângă primul magazin încă dezbăteau subiectul salamului meu de biscuiţi. Ar putea fi mai rău. Putea fi politică. Sau vreme. Sau fotbal.

Recenzie de înmormântare - Promit să nu mai fac

Înmormântare. Pantaloni negri, pantofi negri, curea, cămaşă, jerseu negru. Mi-aş fi pus şi paltonul dacă îl găseam. Solemn. Biserica e aproape, comanda de coroană fusese făcută cu o seară înainte şi achitată. Doar m-am dus să o ridic. Uitându-mă la inscripţiile de pe coroanele funebre, bag seamă că românii participanţi la înmormântări duc un soi de concurs de popularitate. Regretele fiecăruia sunt mereu eterne. Dacă eternitatea ar avea grade de comparaţie, regretele fiecăruia ar fi mai eterne decât regretele celorlalţi. Şi să nu uităm din partea cui vin regretele. Fini, naşi, nepoţi, naşu' mare. Fiecare speţă de rudenie trebuie menţionată, alături de nume. Trebuie să se ştie cine te regretă.

Am anxietăţi sociale. Sau, pe înţelesul altora, pitici pe creier. În general îmi place să stau în camera mea. Preferabil nu singur, dar asta e altă discuţie. Şi pe stradă îmi place de fapt, atât timp cât nu trebuie să interacţionez cu cei din jur. Nu fumez, nu port ceas, nu am mărunţi. Lăsaţi-mă în pace. Dar de fiecare dată sunt nevoit să specific chestia asta. Deşi ora le zic cât e. Uneori le dau şi indicaţii când mă roagă. De fapt, o dată, m-am oferit singur să întreb o bătrână dacă îi e bine. Se uita derutată în jur şi încerca să oprească pe cineva să întrebe cum ajunge undeva. Nimeni nu s-a oprit. M-am oprit eu la câţiva metri, am privit jumătate de minut sperând că cineva se va opri, şi văzând că nu vrea nimeni, m-am dus la ea. Mi-a mulţumit.

Divaghez. Unde eram? Ah, da. Anxietăţi sociale. De fapt, după paranteza de mai sus, cred că am o problemă cu a fi abordat. Ştiţi obiceiul ăla cu coliva, când preotul clatină coliva şi restul oamenilor se ţin unii de alţii până la preot în timp ce el continuă să le transmită tangibil duhul cel sfânt al colivei? Am avut proasta inspiraţie să nu mă aflu la marginea mulţimii. M-am simţit obligat să apuc persoana din faţa mea de haină pentru a-i transmite celui din spatele meu harul colivei. Îmi plăcea coliva când eram mic. Dar am găsit cândva un dinte în colivă, în timp ce mestecam. Era de om, probabil al unei bătrâne. De atunci vomit şi dacă mă uit la colivă. Omul din spatele meu se ţine de haina mea, aşteptând probabil binecuvântarea colivei. Nu-l simt cum mă atinge dar ştiu că mă atinge. Am geacă groasă dar ştiu că vârfurile degetelor sale se află pe mine. Mă apucă un pic spasmele şi-mi vine să mă scutur. Mă abţin.

Pe pereţi, sfinţii Constantin şi Elena afişează un stindard agăţat de o cruce pe care scrie "Cu aces semn am învins". Dacă nu învingeaţi, lumea ar fi fost mult mai bună acum. Cea mai profitabilă şi larg acceptată superstiţie. Îmi murmur de dulce în barbă şi clatin coliva în continuare. O babă se uită dojenitor la mine pentru că nu mă închin ca ceilalţi. Mă abţin să nu-i explic cum stă treaba cu diversitatea culturală şi cum nu e bine să te apuci să îţi impui cultul peste ceilalţi. La urma urmei, eu nu mă duc să-i explic că-i o dobitoacă ce şi-a irosit viaţa crezând într-o divinitate inexistentă doar pentru ca la final să înceteze a mai există. Dumnezeu nu există. Eu ştiu. Dar nu le zic.

Îmi iau rămas bun de la naşa mea. De fapt, nu e naşa mea. Era să fie, dar nişte obligaţii de familie au dus la o schimbare de ultim moment. Nu contează. Cu naşii mei nu am vorbit de ani de zile iar pe naşa tot "naşa" am numit-o. Ăla a fost singurul moment în care cinismul mi-a dat pace şi am simţit că n-o voi mai vedea vreodată. E de o vârstă cu mamaie. De fapt, ele sunt prietene de mai mulţi ani decât am trăit eu. Când eram mic eram mereu pe la ei. Nu o mai văzusem de vreo trei luni, am dus-o cu maşina la ţară. Îmi reţin plânsul şi fac loc în urma mea pentru ceilalţi.

Nu ştiu cum se face dar mereu am fost fraierul ce a dus crucea sau steagul la fiecare înmormântare la care am participat de vreo 15 ani încoace. Nu îmi pare rău, am ajutat cum am putut sau cum am fost rugat, dar doar mă întreb cum se întâmplă. Dar să nu uităm de experţii înmormântărilor. "Du-te cu crucea mai în faţă să vină coroanele în spatele tău. Mai. Vino mai în spate că e prea mult loc. Stai să aducem mortul". Fac manevre de poligon în timp ce ţin o cruce din lemn masiv în braţe. Ne pornim. Vopseaua de pe cruce nu s-a uscat încă. O simt lipindu-se pe mâna mea iar de cruce e atârnat un prosop. Eticheta de pe el e la vedere: Made in Turkey.

Ajungem la cimitir, are loc ultima parte a întregii procesiuni. Durere, plânsete, îi înţeleg. Cel puţin nu sunt bocitoare angajate. De data asta. Vă daţi seama de penibilul întregului context? Angajezi pe cineva să plângă pentru tine. Sau măcar pentru alţii. Durerea ta nu e suficientă. Fericirea nu se poate cumpăra dar durerea bag seamă că da.

Are loc pomana. Ne ducem într-un soi de sală de mese a bisericii, lângă capelă. E o combinaţie de kitsch festiv cu kitsch comunist şi kitsch religios. Ah, şi mobilier kitschios de sufragerie rurală: o vitrină cu pahare expuse, un raft cu câteva cărţi, faianţă pe pereţi. Pe pereţi sunt poze cu feţe bisericeşti. Doamna de lângă mine îşi întreabă soţul: "oare care din ei e patriarhul?" Soţul ei îi răspunde: "cred că cel cu bandă neagră". Eu nu ştiu cine-i patriarhul. Oricum e temporar. Aşa, precum existenţa noastră pe acest pământ. Ce filosofie de căcat, aşa-i? Se vede că am fost la o înmormântare.

Vine coliva a doua. De data asta, învăţându-mi lecţia deja, mă retrag spre margine împreună cu frati-miu. Dar nu scap de harul divin al colivei. Din senin apare o doamnă în spatele nostru şi mă îndeamnă să-l apuc pe domnul din faţa mea de haină ca să ajungă şi la ea smerenia ortodoxă a colivei. Măcar în spatele meu, de data asta, e frati-miu. Cu el nu am probleme cu atinsul. Stau ca pe ace până termină preotul de binecuvântat coliva. Mă uit în spate, doamna pare să fie mulţumită. Deci a pătruns-o coliva. Să-i fie de bine.

Nu e nici pe departe prima înmormântare la care particip. Şi cel mai probabil nu va fi nici ultima. Dar vă jur că la înmormântarea mea voi face tot posibilul pentru a lipsi.

Nume Prenume

Şi dintr-o dată îţi aminteşti că lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa. Îi vezi numele în agenda telefonică şi-ţi dai seama că era o vreme când persoana aceea exista în agenda ta cu un simplu diminutiv. Sau măcar doar cu prenumele. Pentru tine, o bucată de vreme, persoana aia a fost singura persoană al cărei prenume a contat şi a fost suficient pentru a o recunoaşte din milioanele de persoane cu acelaşi prenume, dar care nu erau ea, persoana. Poate au fost trei luni. Sau poate au fost zece ani. Dar s-au dus. Îţi aminteşti de o viaţă complet diferită de cea pe care o trăieşti acum. Te întrebi de ce îi mai ţii numărul în agendă şi pentru o clipă îţi vine să faci curăţenie. Dar nu o faci. Ceva te reţine. Îi păstrezi numele acolo în continuare şi te întrebi cum de persoana pentru care luai fiecare gură de aer a ajuns să fie o persoană ce-ţi e aproape străină. Desigur, persoana cu care ai trăit nu îţi e nici acum străină, ea urmând să rămână în amintirea ta mult timp de acum încolo. Dar persoana de acum îţi e. Aproape că te încearcă un sentiment de ipocrizie dar ştii că şi ea simte probabil acelaşi lucru. Aşa că te foloseşti de tertipul ăsta pentru a-ţi justifica nişte instincte de supravieţuire absolut necesare dar care tot se ancorează bine într-un soi de fidelitate tardivă şi tâmpă. Obişnuiai să te trezeşti lângă ea, să mănânci cu ea, să faci planuri doar cu ea în gând şi să nici nu-ţi treacă prin cap că va veni veni o vreme când nu vă veţi mai vorbi. Dar vremea aia a venit.

Şi eventual îi mai trimiţi un mesaj sau o suni să-i spui la mulţi ani cu ocaziile relevante. Şi atunci o cauţi în agendă după prenume. Şi nume.

Ce-am mai visat aseară

Am visat că ne invadau ruşii şi trebuia să mă duc să salvez ultimul nostru soldat rămas pe plajă. Iar pentru asta căutam TAB-ul meu din copilărie (transportor auto blindat) prin parcul politehnicii şi era plin de armament vechi iar secretara mi-a zis până la urmă că decanul mi-a vândut TAB-ul pentru că îi expirase numărul de înmatriculare.

Descumpănit, m-am dus acasă la ai mei iar mama mi-a dat să mănânc salam în timp ce eu mă uitam la TV cum soldatul stătea pe plajă iar tancurile ruseşti ieşeau din mare.

Aseară ţi-am luat basma - Un caz clasic de degradare psihică

Melodia populară din cazul analizat reprezintă relatarea degradării condiţiei psihice a autorului chiar prin prisma acestuia.

Admiţând lipsa unui avantaj fizic evoluţionar sau a unui nivel de carismă ce i-ar facilita interacţiunea cu subiectul interesului său afectiv şi sexual precum şi sporirea şanselor ca subiectul să răspundă avansurilor sale, autorul decide să recurgă la natura materialistă a subiectului oferindu-i diverse accesorii de modă. După cum s-a presupus, motivaţia acestor gesturi nu este nici pe departe una altruistă, autorul sperând astfel ca subiectul să intre într-un contract social unilateral, admiţând tacit faptul că din momentul acceptării este proprietatea autorului.

Natura posesivă a acestuia nu se limitează însă la astfel de iluzii psihotice. Observând refuzul subiectului de a se lăsa marcat cu accesoriile oferite, autorul nu se dă înapoi de la a dori moartea concurenţei sale, un indicator clar al sociopatiei. Dacă la început acest lucru îl exprimă metaforic, dorind "destrămarea" concurenţilor săi precum basmaua pe care a oferit-o, în următoarele versuri autorul le doreşte acestora o moarte violentă, prin spânzurare. Psihoza sa nu se opreşte aici însă, autorul declarându-şi exclusivitatea inclusiv asupra metodei sale de abordare, dorind moartea celor ce ar încerca să ofere subiectului obiecte similare.

Relatarea nu oferă mai multe detalii, oprindu-se brusc, acest acest aspect lăsând loc pentru diverse speculaţii. O presupunere ar fi suicidul autorului, după un eventual omor al subiectului. Luând în calcul însă faptul că autorul suferă în mod cert de sociopatie, teoria suicidului îşi pierde din plauzibilitate, una din trăsăturile sociopatiei fiind plasarea stării de bine personale deasupra stării de bine a celorlalţi, cu orice preţ (lucru demonstrat de altfel mai sus prin referinţele către eliminarea concurenţei). De asemenea, natura repetitivă a versurilor este definitorie pentru caracterul obsesiv al autorului. Pentru referinţe am inclus mai jos textul integral.

"Aseară ţi-am luat basma
Şi-acum te văd fără ea
Păi cine ţi-o mai lua basma
Să se destrame ca ea
Tot asear' ţi-am luat mărgele
Şi-acum te văd fără ele
Cine ţi-o mai lua mărgele
Să stea spânzurat ca ele
Tot asear' ţi-am luat cercei
Şi-acum te văd fără ei
Cine ţi-o mai lua cercei
Să stea agăţat ca ei"

Ce-am mai visat aseară

Am visat că ne plimbam cu nişte biciclete de la Coca-Cola prin parc şi era o lumină ciudată de seară iar după aia că eram la şcoală şi tata venise acolo şi începuse să urle la oaie şi transp (care erau colegi cu mine) for some reason şi a avut scandal cu absolut toată lumea din cauza unui amplificator audio. Şi era şi iubita mea acolo şi s-a speriat iar eu deşi îmi venea să-i dau în cap lu' tata ca să se termine mai repede mă abţineam din cauza ei. Dar ea a fugit oricum şi când am sunat-o până la urmă deja ştiam că nu mai vrea să mă vadă şi mi-a zis că nu vrei să faci parte din familia asta. Şi mai trebuia să merg la nunta unui prieten de-al ei, ciclist, care era orb. Şi el şi viitoarea sa soţie. Iar la nunta sa veniseră să cânte Yes. Iar eu m-am împrietenit cu chitaristul lor şi am aflat că are cancer de colon şi m-am ţinut în braţe cu el şi am plâns amândoi. Then I sort of woke up.

Cea mai mare realizare din viaţa mea? Comoara mea de progenitură!

Este o chestie pe care o mai aud uneori la gâsculiţele ce n-au reuşit ceva notabil în viaţă.

Felicitări, fă! Te-ai futut, ai reuşit să rămâi borţoasă după care l-ai scos nouă luni mai târziu. Ai reuşit să faci ceea ce absolut 100% din strămoaşele tale (prin prisma evoluţiei) au reuşit. Şi vor mai reuşi. "Dar stai! Miracolul vieţii! Prozaicule! Nu înţelegi şi nici nu vei înţelege!". Nu. Nu înţeleg. Pentru că încerci să acorzi o aură mistică unui fapt biologic extrem de bine înţeles şi de altfel nu foarte surprinzător. Nu e un miracol iar tu te minţi justificându-ţi lipsa de realizări şi trăgându-ţi frustrările sub preş. E doar o colecţie de material genetic ce a făcut ceea ce materialul genetic ştie să facă (foarte bine de altfel, fără vreun mare aport din partea ta, exceptând faptul că ţi-ai amintit să respiri, să mănânci şi să bei la intervale regulate) de vreo 3.5 miliarde de ani. MILIARDE! Şi dacă te-aş ruga să-mi calculezi statistic cât anume înseamnă cei 20 şi un pic de ani pe care i-ai trăit degeaba raportaţi la evoluţie te-ai uita bipătratic la mine şi n-ai înţelege ce vreau. Fără să iau în calcul faptul că existenţa ta e individuală iar evoluţia a avut parte de un număr imposibil de estimat de specimene. Eşti o nulitate.

Nu. Nu toate mamele sunt nulităţi. Doar cele care odată trecute cu succes prin procesul de transformare din femeie în fătătoare se acoperă cu o mantie de glorie auto-asumată şi-mi aruncă-n faţă acelaşi clişeu. Şi sunt multe.

Uneori corola de minuni a lumii trebuie strivită. Trebuie disecată, analizată şi înţeleasă în speranţa că astfel apariţia unor specimene mediocre ca tine va fi prevenită într-un final. Şi ştii ceva? Nu că aş avea ceva cu copilul tău dar dacă tu gândeşti aşa atunci cel mai probabil societatea nu are nevoie de rezultatul "reuşitei" tale.

Vrei exemple de femei ce au realizat ceva? Marie Currie, Rosa Parks, sau în pula mea, chiar şi Ana Blandiana. Sau ştii ceva? Uite, o profesoară învaţă mii de copii sau tineri de-a lungul carierei sale să facă ceva nou, sau măcar să gândească singuri. Dar tu cel mai probabil ai fost o pizdă corporatistă ce lucrează la departamentul financiar sau resurse umane. Iar acum eşti o pizdă corporatistă ce lucrează la departamentul financiar sau resurse umane şi care s-a futut.

Felicitări, fă!

Later edit: se acordă puncte bonus dacă eşti Adreea Marin, Mihaela Rădulescu sau orice altă nulitate socială de pe la noi.