Recenzie de înmormântare - Promit să nu mai fac

Înmormântare. Pantaloni negri, pantofi negri, curea, cămaşă, jerseu negru. Mi-aş fi pus şi paltonul dacă îl găseam. Solemn. Biserica e aproape, comanda de coroană fusese făcută cu o seară înainte şi achitată. Doar m-am dus să o ridic. Uitându-mă la inscripţiile de pe coroanele funebre, bag seamă că românii participanţi la înmormântări duc un soi de concurs de popularitate. Regretele fiecăruia sunt mereu eterne. Dacă eternitatea ar avea grade de comparaţie, regretele fiecăruia ar fi mai eterne decât regretele celorlalţi. Şi să nu uităm din partea cui vin regretele. Fini, naşi, nepoţi, naşu' mare. Fiecare speţă de rudenie trebuie menţionată, alături de nume. Trebuie să se ştie cine te regretă.

Am anxietăţi sociale. Sau, pe înţelesul altora, pitici pe creier. În general îmi place să stau în camera mea. Preferabil nu singur, dar asta e altă discuţie. Şi pe stradă îmi place de fapt, atât timp cât nu trebuie să interacţionez cu cei din jur. Nu fumez, nu port ceas, nu am mărunţi. Lăsaţi-mă în pace. Dar de fiecare dată sunt nevoit să specific chestia asta. Deşi ora le zic cât e. Uneori le dau şi indicaţii când mă roagă. De fapt, o dată, m-am oferit singur să întreb o bătrână dacă îi e bine. Se uita derutată în jur şi încerca să oprească pe cineva să întrebe cum ajunge undeva. Nimeni nu s-a oprit. M-am oprit eu la câţiva metri, am privit jumătate de minut sperând că cineva se va opri, şi văzând că nu vrea nimeni, m-am dus la ea. Mi-a mulţumit.

Divaghez. Unde eram? Ah, da. Anxietăţi sociale. De fapt, după paranteza de mai sus, cred că am o problemă cu a fi abordat. Ştiţi obiceiul ăla cu coliva, când preotul clatină coliva şi restul oamenilor se ţin unii de alţii până la preot în timp ce el continuă să le transmită tangibil duhul cel sfânt al colivei? Am avut proasta inspiraţie să nu mă aflu la marginea mulţimii. M-am simţit obligat să apuc persoana din faţa mea de haină pentru a-i transmite celui din spatele meu harul colivei. Îmi plăcea coliva când eram mic. Dar am găsit cândva un dinte în colivă, în timp ce mestecam. Era de om, probabil al unei bătrâne. De atunci vomit şi dacă mă uit la colivă. Omul din spatele meu se ţine de haina mea, aşteptând probabil binecuvântarea colivei. Nu-l simt cum mă atinge dar ştiu că mă atinge. Am geacă groasă dar ştiu că vârfurile degetelor sale se află pe mine. Mă apucă un pic spasmele şi-mi vine să mă scutur. Mă abţin.

Pe pereţi, sfinţii Constantin şi Elena afişează un stindard agăţat de o cruce pe care scrie "Cu aces semn am învins". Dacă nu învingeaţi, lumea ar fi fost mult mai bună acum. Cea mai profitabilă şi larg acceptată superstiţie. Îmi murmur de dulce în barbă şi clatin coliva în continuare. O babă se uită dojenitor la mine pentru că nu mă închin ca ceilalţi. Mă abţin să nu-i explic cum stă treaba cu diversitatea culturală şi cum nu e bine să te apuci să îţi impui cultul peste ceilalţi. La urma urmei, eu nu mă duc să-i explic că-i o dobitoacă ce şi-a irosit viaţa crezând într-o divinitate inexistentă doar pentru ca la final să înceteze a mai există. Dumnezeu nu există. Eu ştiu. Dar nu le zic.

Îmi iau rămas bun de la naşa mea. De fapt, nu e naşa mea. Era să fie, dar nişte obligaţii de familie au dus la o schimbare de ultim moment. Nu contează. Cu naşii mei nu am vorbit de ani de zile iar pe naşa tot "naşa" am numit-o. Ăla a fost singurul moment în care cinismul mi-a dat pace şi am simţit că n-o voi mai vedea vreodată. E de o vârstă cu mamaie. De fapt, ele sunt prietene de mai mulţi ani decât am trăit eu. Când eram mic eram mereu pe la ei. Nu o mai văzusem de vreo trei luni, am dus-o cu maşina la ţară. Îmi reţin plânsul şi fac loc în urma mea pentru ceilalţi.

Nu ştiu cum se face dar mereu am fost fraierul ce a dus crucea sau steagul la fiecare înmormântare la care am participat de vreo 15 ani încoace. Nu îmi pare rău, am ajutat cum am putut sau cum am fost rugat, dar doar mă întreb cum se întâmplă. Dar să nu uităm de experţii înmormântărilor. "Du-te cu crucea mai în faţă să vină coroanele în spatele tău. Mai. Vino mai în spate că e prea mult loc. Stai să aducem mortul". Fac manevre de poligon în timp ce ţin o cruce din lemn masiv în braţe. Ne pornim. Vopseaua de pe cruce nu s-a uscat încă. O simt lipindu-se pe mâna mea iar de cruce e atârnat un prosop. Eticheta de pe el e la vedere: Made in Turkey.

Ajungem la cimitir, are loc ultima parte a întregii procesiuni. Durere, plânsete, îi înţeleg. Cel puţin nu sunt bocitoare angajate. De data asta. Vă daţi seama de penibilul întregului context? Angajezi pe cineva să plângă pentru tine. Sau măcar pentru alţii. Durerea ta nu e suficientă. Fericirea nu se poate cumpăra dar durerea bag seamă că da.

Are loc pomana. Ne ducem într-un soi de sală de mese a bisericii, lângă capelă. E o combinaţie de kitsch festiv cu kitsch comunist şi kitsch religios. Ah, şi mobilier kitschios de sufragerie rurală: o vitrină cu pahare expuse, un raft cu câteva cărţi, faianţă pe pereţi. Pe pereţi sunt poze cu feţe bisericeşti. Doamna de lângă mine îşi întreabă soţul: "oare care din ei e patriarhul?" Soţul ei îi răspunde: "cred că cel cu bandă neagră". Eu nu ştiu cine-i patriarhul. Oricum e temporar. Aşa, precum existenţa noastră pe acest pământ. Ce filosofie de căcat, aşa-i? Se vede că am fost la o înmormântare.

Vine coliva a doua. De data asta, învăţându-mi lecţia deja, mă retrag spre margine împreună cu frati-miu. Dar nu scap de harul divin al colivei. Din senin apare o doamnă în spatele nostru şi mă îndeamnă să-l apuc pe domnul din faţa mea de haină ca să ajungă şi la ea smerenia ortodoxă a colivei. Măcar în spatele meu, de data asta, e frati-miu. Cu el nu am probleme cu atinsul. Stau ca pe ace până termină preotul de binecuvântat coliva. Mă uit în spate, doamna pare să fie mulţumită. Deci a pătruns-o coliva. Să-i fie de bine.

Nu e nici pe departe prima înmormântare la care particip. Şi cel mai probabil nu va fi nici ultima. Dar vă jur că la înmormântarea mea voi face tot posibilul pentru a lipsi.